Există două înțelesuri principale ale termenului fascie. Primul, clasic şi static, este cel al anatomiei medicinii alopate – anatomia cadavrului inert, imobil şi rigid – şi se referă la învelişurile muschilor şi prelungirile lor dintre fasciculele şi fibrele musculare.

Înţelesul care surprinde aspectele ei vii şi dinamice este cel oferit de osteopatie şi disciplinele medicale alternative – fascia fiind considerată o reţea structurală unitara 3D, asemănătoare pânzei de păianjen (sub aspect microscopic), care găzduieşte, îmbracă şi susţine – de la nivel micro la nivel macro – toate celulele, ţesuturile şi organele corpului uman – jucând rolul unei matrice intra şi extracelulare, şi aflată într-o mişcare complexă continuă.

Pe lângă înţelesul clasic referitor la învelişurile muşchilor, sistemul fascial conţine şi tendoanele, ligamentele, bursele; capsulele organelor interne, peritoneul, mezenterul, care susţin organele intraabdominale; pericardul, pleura, elemente ale mediastinulului, care susţin organele în cavitatea toracică; foitțele meningeale, din jurul creierului, măduvei spinării şi a nervilor; vasele de sânge. În sens mai larg, avand origini embriologice comune mezodermale, sistemul fascial face parte şi din cartilagii, oase şi ajunge să învelească chiar fiecare celulă. Dezvoltarea lui începe la 2 săptămâni ca un gel fibros care invadează şi înconjoară toate celulele, apoi suferă progresiv plicaturări şi întrepătrunderi ajungând să alcătuiască straturile complexe prezente în organismul adult. Considerată un ţesut moale, alcatuită din colagen (generator de rezistentă), elastină (generatoare de elasticitate sau flexibilitate), reticulina şi polizaharide (captatoare de apă), în proporţii variabile în funcţie de țesut şi starea lui – fascia face parte din toate structurile corpului (țesuturi, organe, vase de sânge, nervi, etc) ca un tot unitar şi în acest fel le coordonează activitatea atât direct cât şi indirect.

Fascia este într-o mişcare „unduitoare” continuă prin componentele ei, chiar dacă în aparenţă corpul se păstrează imobil, în viziune osteopatică aceasta fiind alimentată şi întreținută de ”mişcările”(„pulsaţiile”) sistemului nervos central. Mişcarea liberă fascială este ceea ce caracterizează corpurile vii şi sănătoase; absenţa mişcării fasciale este un atribut al nefiinţei; restricţia de mişcare fascială defineşte dezechilibrul funcţional şi, ulterior, boala.

Aspecte uimitoare ale mişcării fasciale le puteti vedea accesând: https://www.youtube.com/watch?v=qSXpX4wyoY8

Fascia:

  • furnizează organismului forţă, sprijin, elasticitate şi amortizare;
  • crează şi sprijină forma de bază a ţesuturilor;
  • preia, distribuie şi se adaptează la stressurile fizice (suprasolicitari, traumatisme, etc); rigiditatea fascială poate conduce la aderenţe, rupturi musculare, ligamentare, fracturi de stress; fibroza, atrofia, scurtările sunt rezultate ale adaptărilor disfuncţionale
  • deoarece înconjoară fiecare celulă – fascia joaca un rol major în transportul fluidelor vitale; când este sănătoasă şi hidratată fascia menţine apa la nivel celular, este maleabilă şi se mişcă bine în timpul mobilizărilor; starea de hidratare a fasciei permite schimburile nutritive şi a produşilor de metabolism; în caz contrar ea devine rigidă, fibrotică şi aderentă la celulele şi ţesuturile din jur – perturbând hrănirea celulară.
  • Funcţionează ca un amortizor pentru şocuri prin capacitatea ei de a se transforma de la o consistență solidă la una de tip gel (pe baza proprietăţilor elementelor ei componente şi în cazul unei hidratări adecvate); această acţiune se referă şi la organele interne.
  • prin structura ei plastică fascia se adaptează corespunzător la mişcările şi modificările din organism, fiind implicată în toate aspectele mişcării; acoperind totul în corp, fiind plicaturată, tridimensională, puternică – ea poate dispersa forţele la distanțe mari de zona de acţiune
  • fascia este responsabilă de buna funcţionare a fiecărui ţesut şi fiecărui organ prin susţinerea pe care o oferă în cazul flexibilităţii ei sau disfuncţiile generate de rigiditatea pe care o poate dezvolta.
  • ca o structura arhi-răspândită în organism fascia are interconexiuni cu meridianele energetice, de cele mai multe ori punctele esenţiale de restricţie fasciale fiind puncte blocate de pe meridiane.

O fascie care nu se poate adapta corespunzător la solicitări, fascia disfuncţională (deshidratată, rigidizată, tensionată deja, etc) – poate suferi leziuni severe; ea poate să se erodeze, să se calcifice; poate conduce la modificări posturale şi chiar dezalinieri structurale, poate disloca oase; se poate genera toxicitate, sensibilitate locală şi durere, aceasta putând fi resimţită şi la distanţă de zona afectată; fascia afectată poate fi cauză de pierdere a flexibilităţii, tulburări de mersdislocare de organe, oboseală, depresie; este accelerat procesul de îmbătrânire.

Contracturile musculare coexistă cu tensionări fasciale, abordările fasciale conducând la decontracturare rapidă.

Traumatismele, înţeparea fasciei, se transmit la distanţă de locul afectat, modificând tensiunea şi, implicit flexibilitatea, cu repercursiuni pe structurile/organele locale; şi astfel se pot explica corelările între organele interne şi structuri somatice aflate la distanţă.

Fascia este o structura implicată în toate dezechilibrele funcționale şi structurale ale corpului viu de unde şi impactul imens terapeutic pe care îl are abordarea ei. Trebuie menţionat că majoritatea tipurilor de masaj interacţionează fascial, dat fiind atot-prezenţa ei în organism, dar există masaje dedicate acestei structuri care scurtează foarte mult timpul de lucru şi maximizează eficienţa terapeutică. Dintre ele amintim masajul profund al tesuturilor (deep tissue massage) și masajul fascial – posibil de efectuat şi în afecţiunile inflamatorii acute şi dureri acute.